Povestea dureroasă a unui tată… şi răspunsul dat de Planet Parenthood bărbaţilor aflaţi în situaţia lui

Multe sunt învățurile care se pot desprinde din întâmplările de mai jos. Dar una poate, în mod special, să ne rămână în memorie: ce se întâmplă când cineva alege răul cu bună știință, în acest caz avortul. Atunci când o mamă, ori un tată, ori cineva implicat alege avortul, știind exact ce înseamnă, urmările vor fi deosebit de grele. Mama din întâmplarea de mai jos a ales avortul știind că ia viața propriilor copii și că face aceasta în ciuda dorinței disperate a partenerului ei de viață și în ciuda exprimării clare a voii lui Dumnezeu. Răul care pătrunde în sufletul sau este deosebit de mare, ducând adesea la boli psihice. Iar faptul că s-a despărțit de partenerul de viață este ceva regulat, în 80% dintre situațiile în care se face avort părinții copilului se despart în mai puțin de un an, indiferent dacă avortul a fost făcut tocmai pe motivul de a rămâne împreună.

Povestea dureroasă a unui tată… şi răspunsul dat de Planet Parenthood bărbaţilor aflaţi în situaţia lui

Inline image 1
articol semnat de Sarah Terzo, Life Action News, 6 iulie 2013

Nu cu mult timp în urmă, un bărbat (pe care o să-l numesc în continuare RDF) a postat pe Facebook o poveste extrem de dureroasă. Prietena lui era însărcinată cu gemeni. Era aproape în a douăzecea săptămână de sarcină când s-a dus la Planet Parenthood să discute despre avort. Îl las pe el să povestească cu propriile-i cuvinte:

Prietena mea s-a dus la Planet Parenthood deoarece zicea că e „prea tânără” (24 de ani) şi nu e pregătită să aibă copii. Nu „planificase” să devină mama. Da, ştiu. E ironic. O persoană care n-a planificat să devină părinte se duce la Planet Parenthood pentru ca bebeluşii să-i fie omorâţi în burtă şi apoi să-i fie extraşi din ea bucăţică cu bucăţică. Mie asta nu-mi prea sună a „planificare”…

Ajunsă acolo, a întâlnit un grup de protestatari cu broşuri şi prospecte… oferindu-i sfaturi şi ajutor… adică o alternativă la crimă. Dar ea a mers înainte printre imaginile cu bebeluşi tăiaţi şi a ignorat complet micul grup de protestatari pentru a-şi exprimă „drepturile sale legale” şi „drepturile sale de femeie”. Era o „femeie modernă” şi viaţa ei era despre ea însăşi, nu despre nişte „ouă fertilizate” stabilite incomod în interiorul ei.

Pentru ea, nu erau încă nişte bebeluşi. Nu avea înca 20 de săptămâni de sarcină…mai avea câteva zile. Mai avea câteva zile până să fie în săptămâna a douăzecea de sarcină. Şi totuşi, ecografia a aratat doi bebeluşi micuţi, cu degete şi mâini, cu picioare şi feţe… Şi bătăi de inimă… Doi copilaşi nevinovaţi protejaţi de mama lor, la adăpost în pântecele ei. Doi copilaşi care n-au simţit niciodată vreo lovitură sau durere, care nu cunoşteau nici marile rele dar nici marile minuni ale acestei lumi. Care erau nevinovaţi 100%. Şi trăiau… Aşteptând să se nască.

În noaptea de dinaintea avortului am discutat ce alternative aveam şi amândoi am plâns. Ea era creştină în sensul larg al cuvântului: credea în Dumnezeu în sens spiritual, dar nu credea în Dumnezeul din Biblie. Mi-am pus mâna peste mâna ei, apoi le-am pus pe amândouă pe pântecele ei şi m-am rugat: „Doamne Dumnezeule, Te rog să ne arăţi calea cea bună în aceste momente întunecate şi confuze. Te rog să ne pui pe direcţia pe care numai Tu o ştii că este cea bună… Doamne, Dumnezeul meu…” Şi în momentul acela am simţit cea mai puternică lovitură. Şi apoi încă una… Şi încă una. Amândoi am început să plângem. „Dumnezeu ne vorbeşte şi a răspuns la rugăciunea noastră”. Şi ea îmi zice: „Dar am făcut deja programarea la clinică”. Iar eu i-am răspuns „Programarea nu înseamnă nimic, nouă ne-a vorbit Dumnezeu!”. Am simţit asta şi ea a simţit. Pentru prima dată în viaţa ei, L-a simţit pe Dumnezeu care i-a vorbit.

În acea seară am vorbit până târziu despre viitor şi planuri de viitor. Şi ea îmi spunea: „Dar nu sunt pregătită să devin mama!” iar eu i-am răspuns că nimeni nu e niciodată pregătit. Îmi spunea: „Sunt speriată rău!” iar eu i-am răspuns că orice mamă e speriată. Chiar dacă la vremea respectivă nu era la facultate, visul prietenei mele era să facă studii superioare. Eu eram deja în facultate şi lucram la licenţa. Mi-a spus: „Aş vrea să termin o facultate şi să fac ceva cu viaţa mea”. I-am răspuns că o s-o ajut cu copiii şi că o să terminăm amândoi facultatea, într-un fel sau altul. „O să fie probabil mai dificil, poate va trebui să facem nişte sacrificii, dar o s-o scoatem noi la capăt până la urmă”. Apoi ea a sugerat că am putea face în aşa fel încât ea să se ducă la facultate iar eu să stau acasă să am grijă de copii. La vremea respectivă lucrăm pentru Lockheed Martin şi una din condiţiile pentru a rămâne angajat la ei era să fac o facultate şi să-mi iau licenţa. Deci, nu ne-am înţeles cine urma să facă primul facultatea.

Frica, anxietatea şi incertitudinile s-au transformat într-o mică ceartă, după care amândoi am plecat la culcare fără să ne vorbim. Ea a adormit cu faţa la un perete, iar eu la celălalt.

În dimineaţa următoare m-am trezit şi mă pregăteam să merg la serviciu. Credeam că totul o să fie ok şi că furtuna trecuse. Dar când prietena mea a coborât din dormitor, mi-a spus: „M-am hotărât să-l fac.” „Ce?!?”. „M-am hotărât: o să fac avortul” şi m-a rugat s-o duc cu maşina până la clinică.

Am încercat să discut cu ea dar nu a vrut să discute. Am refuzat s-o duc cu maşina până la clinică, dar a sunat un taxi. Mi-am zis că dacă o las să urce în taxi, sigur o facă avortul, aşa că am fost de acord să o conduc până la Planet Parenthood cu speranţa că o să putem discuta şi o s-o conving să renunţe la ideea asta până la urmă. Nu voia să audă nimic. Am încercat să-i vorbesc, a rămas mută, n-a scos o vorbă. Am continuat să conduc iar ea privea pe geam afară. Era încăpăţânată. Era o „femeie modernă”. Nu-i spune nimeni ei ce să facă!… Nici eu… Nici Dumnezeu…Nimeni.

Deci am ajuns la Planet Parenthood şi am parcat cât am putut de aproape de grupul de protestatari. A rămas imperturbabilă. Am mers cu ea chiar printre cei care protestau, am luat una din hârtiile pe care le distribuiau oamenii şi am încercat să i le dau. Era hotărâtă. I-am spus: „Uite, astea sunt degete, ăsta e un cap, sunt vii, bebeluşii noştri sunt vii”. A mărit pasul şi s-a prefăcut că nu m-a auzit. Am ajuns până la uşa securizată de la Planet Parenthood şi am sunat la uşă. O femeie ne-a deschis şi apoi a încuiat după noi. Am ajuns în holul clădirii şi i-am luat mâna prietenei mele zicându-i: „Nu face asta!” Şi-a retras mana şi mi-a spus: „Nu sunt pregătită să devin mama”. „Te rog, nu face asta, mai gândeşte-te!”. Femeia care ne-a deschis uşa ne-a spus că o să găsim clinica la etajul doi. „Te rog, o să vezi că o să putem trece prin situaţia asta dificilă, te rog, nu ne omori copiii”. Şi-a tras mâna, mi-a întors spatele şi s-a îndreptat către clinică.

Eram învins. Am ieşit din clinică şi am început să conduc pe străzi, cu o viteză mult mai mare decât maxima admisă. Am trecut de vreo câteva ori pe roşu. Eram aşa de speriat, furios, rănit şi complet pierdut iar toate emoţiile acestea au năvălit brusc în interiorul meu ca şi cum bariera care le oprea se rupsese dintr-o dată. Aş fi vrut să strig. Nu puteam să-mi apăr copiii în nici un fel, nu aveam nici o putere să-i protejez. Dar drepturile mele unde erau? Şi unde erau drepturile acestor doi copilaşi frumoşi? Şi de când naiba cuvântul „drepturi” e asociat cu „crimă”? Nimeni nu are dreptul să omoare! Toate gândurile acestea îmi inundau emoţiile ca un tren de marfă, iar fiecare vagon era un gând şi mergea cu 800km la oră prin capul meu. Şi apoi… ca o explozie… un accident oribil şi tragic… o explozie de gânduri, ţiuind îngrozitor…

Totul ţiuia incredibil în jurul meu… şi apoi linişte totală…

În momentul în care copiii mei au fost masacraţi, o undă de şoc mi-a trecut prin tot corpul. Şi totuşi nu eram la locul crimei… Am simţit-o. Am ştiut că ceva îngrozitor se petrecuse exact în acel moment. Prietena mea a simţit-o şi ea.

M-am întors imediat şi am condus cât de repede am putut înapoi la clinică. Mi-am lăsat maşina în mijlocul drumului, în fata clinicii, mai să dau peste protestatari. Am sunat la uşă, încă o dată şi încă o dată. Până la urmă aceeaşi femeie care ne primise iniţial mi-a deschis şi mi-a spus „E ilegal să-ţi laşi maşina aici, o să vină poliţia şi-o să ţi-o ridice!”. „N-au decât s-o ridice, vă rog frumos, deschideţi-mi, lăsaţi-mă să intru!”. Când a deschis uşa, m-am repezit pe scări până la clinică, am traversat holul şi am ajuns la ghişeu. Am întrebat unde era prietena mea… „E la reanimare”. Mi s-a rupt sufletul: „O pot vedea?”. „Un moment, să întreb” îmi răspunde asistenta. După câteva minute groaznic de lungi, asistenta revine şi mă conduce în sala de reanimare.

Prietena mea plângea. Îmi spune: „Am făcut o mare greşeală, i-am simţit când au murit. Mi-au scos afară şi sufletul, o dată cu bebeluşii noştri”. Am început să plâng şi eu, plângeam amândoi. Îmi spunea „O, Doamne, ce-am făcut? Mă simt oribil, golită… Mă simt secătuită… Ca o floare veştejită”. Plângeam amândoi. Am mai stat cu ea câteva minute dar aveam nevoie de aer şi am coborât să-mi mut maşina parcată ilegal, departe de oamenii de la intrare. Apoi m-am întors la clinică. Când au lăsat-o să plece, într-un final, am traversat din nou grupul de protestatari şi ea de-abia se mai putea ţine pe picioare. „De ce n-am ascultat? Oare ce-o fi fost în capul meu?” Şi a continuat aşa mult timp. Durerea era insuportabilă.

RDF continuă şi spune că prietena lui a căzut într-o gravă depresie, cu gânduri de sinucidere. Mergea dintr-un institut psihiatric în altul. „Această experienţă i-a distrus viaţa” spune el.

„Când drepturile tale legale îţi distrug viaţa, atunci trebuie să fie ceva în neregulă cu legile”

Şi concluzionează:

„E ceva foarte grav, un lucru cu consecinţe distrugătoare pentru mamă. Bebeluşii o simt, mama o simte şi ea, tatăl de asemenea. E o crimă!”

Din când în când, activiştii pro-viata pun accent pe stereotipul că bărbaţii le împing pe femei să avorteze, ca să se elibereze ei înşişi de responsabilitate. Campanii ca cea dusă de mişcarea „ProChoice” ar putea spune că mulţi bărbaţi au această atitudine. Statisticile grupului condus de doctorul David C. Reardon de la Institutul „The Elliot”, care studiază femei care au făcut avort, revelează într-un studiu că 64% din femeile care au avortat au făcut-o pentru că apropiaţii le-au împins la aceasta . Câteodată, chiar tatăl copiilor era cel care le obliga să avorteze.

Dar în timp ce activiştii pro-viata îşi concentrează atenţia pe bărbaţii care îşi conving partenerele să avorteze, în acelaşi timp îi neglijează şi pe cei care îşi doresc cu înfocare să-şi păstreze copiii. Aceştia din urmă pot implora sau îşi pot susţine poziţia oricât doresc, pot chiar să lupte pentru viaţa copiilor lor – dar în final n-au nici un cuvânt de spus.

Planet Parenthood, ca şi celelalte grupuri care militează pentru avort, s-a luptat întotdeauna împotriva oricărei influenţe pe care ar putea-o exercita taţii copiilor în această chestiune şi a fost încununat de succes. Femeile care avortează nici măcar nu sunt obligate să-l anunţe pe tatăl copiilor de ceea ce urmează să se întâmple. De fapt, o lege care ar fi obligat instituţiile să-i anunţe pe soţii femeilor căsătorite în momentul în care acestea se programau pentru avort a fost declarată neconstituţională de către Curtea Supremă, în cazul „Planet Parenthood contra Casey”. Un tată nu are dreptul să afle despre avortul partenerei lui, cu atât mai puţin să încerce să-l împiedice.

Louise Taylor, vicepreşedinta pe probleme medicale la Planet Parenthood, a rezumat astfel atitudinea companiei faţă de taţii copiilor avortaţi:

„Nu contează cât de mulţi bărbaţi strigă şi urlă ca nu sunt luaţi în seamă (în privinţa deciziei de a avorta). Există unele lucruri pe lumea asta pe care ei n-or să poată niciodată să le trăiască pe deplin. Ce pot să spun: ghinionul lor!”

Sursă: Life Action News

Traducerea: Nicoleta Petcu

Postarea originală aparține lui RD Floyd și a apărut pe FaceBook pe pagina grupului Abortion Alternatives: Help for you and yourbaby

provita@yahoogroups.com <provita@yahoogroups.com>;

Publicat de brb.D.K.

ultimul.visator

Creează-ți site-ul web la WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: